Fosta marea campioană a gimnasticii Mary Lou Retton a povestit, pentru publicaţia franceză L’Equipe, că nu era favorită că câştige titlul olimpic la Jocurile Olimpice din 1984, în faţa Ecaterinei Szabo. Ea a acceptat să discute cu jurnaliştii francezi la insistenţele Nadiei Comăneci, despre care spune că nu-i poate refuza nimic.
Retton, în vârstă de 56 de ani, a fost internată anul trecut aproape două săptămâni la terapie intensivă, din cauza unei forme rare de pneumonie. Ea nu putea respira fără ajutorul aparatelor şi încă mai trebuie să meargă regulat la control, fiind nevoită să-şi anuleze prezenţa la Jocurile Olimpice de la Paris.
Totuşi, la insistenţele Nadiei, ea a acceptat să discute cu jurnaliştii francezi, „Eu nu pot să-i refuz nimic!(Râde.) Nadia este idolul meu din copilărie. Aveam 8 ani când a câştigat Jocurile Olimpice de la Montreal (1976) şi încă mă trec fiorii numai când mă gândesc la asta. Sunt cea mai mică din cinci copii, tatăl meu era miner şi nu aveam prea mulţi bani. În orăşelul nostru din Virginia de Vest, nu existau prea multe oportunităţi pentru un copil de a face sport, mai ales în acele vremuri. Dar, datorită mamei mele, am început să merg la sală o oră pe săptămână. Într-un garaj! Ciudate începuturi… Nu a durat mult până când am participat la prima mea competiţie. Eram foarte mică – uitaţi-vă la mine, nu am fost niciodată foarte înaltă, abia mai înaltă decât Simone Biles (1,45 m faţă de 1,42 m ai actualei vedete)… Pe scurt, mai mult decât înălţimea mea, mâinile mele micuţe erau o problemă. Mai ales la paralele. Abia puteam să le prind… Şi am căzut! De două, trei, poate chiar de patru ori (râde). Antrenorul meu era disperat când a venit nota. Am primit 1 punct. 1,00, nu vă sună cunoscut? Am început să sar în sus şi să alerg prin sală. Eram atât de emoţionată. Am luat 10, am luat 10, exact ca Nadia! E amuzant, nu-i aşa?“, spune Mary Lou.
Ea a povestit cum a fost recrutată de soţii Martha şi Bela Karolyi
„Era în 1982, în Reno (Nevada), în timpul unei competiţii naţionale. El şi soţia sa, Martha, au dezertat în 1981 şi au început să lucreze cu Dianne (Durham, care în anul următor avea să devină prima gimnastă afro-americană care câştiga titlul naţional). El a fost acolo cu ea. La final, a venit la mine şi mi-a spus: „Mary Lou, am de gând să te fac campioană olimpică”. Acasă, nu prea aveam mâncare pe masă, dar veniseră şi părinţii mei. Bela le-a spus: „Fiica voastră are tot ce-i trebuie pentru a reuşi“. Ceea ce am reţinut eu este că antrenorul Nadiei îmi ştia numele! I-am implorat pe părinţii mei să mă lase să merg cu el la Houston pentru a-mi trăi visul olimpic. Am plecat cu două genţi mici şi doar cinci tricouri.. Şi m-am trezit antrenându-mă opt ore pe zi. Bela mi-a aranjat să stau în gazdă la o familie. A fost greu şi de multe ori am plâns. Proveneam dintr-o familie numeroasă de origine italiană, pe cât de atletică, pe atât de gălăgioasă. Mi-era dor de casă şi nu puteam să-mi sun părinţii decât duminica, după ora 17.00. Dar nimeni nu ştia cât de curajoasă eram. Îmi amintesc bine primul antrenament. M-am trezit în mijlocul gimnastelor de elită la ora 7 dimineaţa. Bănuiam că Bela şi Martha mă vor urmări pe cele patru aparate pentru a-mi evalua potenţialul. Eram speriată, atât de emoţionată… Am început la bârnă şi când Martha m-a văzut, a fost furioasă. „Bela, de ce mi-ai adus fata asta?””, spune fosta gimnastă.
„Mă antrenam cu familia Karolyi de paisprezece luni. Nu trebuia să particip, dar Bela m-a dus la New York pentru Cupa Americii de la Madison Square Garden. Cu o zi înainte de competiţie, a venit în camera mea de hotel. Dianne se accidentase la şold. Bela s-a aşezat pe un scaun şi mi-a spus: „Mary Lou, aceasta este şansa ta! Să nu mă dezamăgeşti! „ (ea râde). Fără presiune! Îmi amintesc că mă gândeam că va fi o experienţă atât de nebună. Era Natalia Iurcenko, care tocmai inventase acest nou salt incredibil (în 1982) şi toate gimnastele pe care le văzusem în reviste. Mi-am dat repede seama că nu am nimic de pierdut. Dar dacă aş fi câştigat vreodată, mi s-ar fi deschis o uşă incredibilă. Şi am deschis-o. Am fost conştientă de acest lucru. Oh, da! Nimeni nu mă văzuse vreodată, dar am presupus că aş putea deschide o uşă. Săptămâna următoare, eram pe coperta unei reviste (râde). A fost ireal! După aceea, am câştigat prestigioasa Chunichi Cup din Japonia împotriva Elenei Şuşunova (viitoarea campioană olimpică din 1988). Mi-a plăcut asta! Aveam nevoie de acea încredere. Încrederea psihologică vine din forţa fizică. Dacă eşti bine pregătit fizic, eşti pregătit. Cu soţii Karoly, am fost pregătită la extrem!”, a adăugat ea.
Mary Lou spune că nu a simţit nicio presiune înainte de Jocurile de la Los Angeles. „Categoric nu. Unii oameni spuneau că aş putea câştiga şi să fac istorie. Dar nu i-am ascultat, iar Bela a fost foarte bun în a ţine presa la distanţă. În 1983, m-am accidentat la încheietura mâinii şi nu am participat la Campionatele Mondiale; apoi, cu cinci săptămâni înainte de Jocuri, a trebuit să mă operez la genunchi. Medicii credeau că nu mă voi mai recupera niciodată. Dar nu aveam de gând să renunţ. În cele din urmă, aş putea câştiga o medalie de aur la sărituri. Acasă, vă puteţi imagina?”.
Ea povesteşte că gimnastele nu ar fi trebuit să participe la ceremonia de deschidere de atunci, dar ea a reuşit să-l convingă pe Bela Karolyi să le lase să meargă. „Nu trebuia să mergem (râde.) Bela şi Martha erau foarte stricţi: „Rămâneţi în sat, cruţaţi-vă picioarele”. Aşa că fetele m-au trimis în faţă, ca de obicei. Şi am sfârşit prin a primi permisiunea! Cel mai rău lucru a fost că echipa americană a fost ultima care a intrat în Colosseum. Şi a trebuit să aşteptăm foarte mult timp, dar când am intrat pe stadion… Ce emoţie. Gimnastele fiind cele mai mici, am fost în fruntea delegaţiei. Am luat totul în serios. A fost atât de emoţionant! Nu m-am speriat. Cred că tinereţea mea a fost o formă de ignoranţă care m-a conservat. Nu eram conştientă că toate camerele de televiziune mă urmăreau, că un miliard de oameni mă descopereau. Ca gimnastă, m-am hrănit mereu din energia publicului. Nu trebuia să câştig această competiţie, trebuia să fie pentru Ecaterina Szabo (România). Ea a fost regina. Atât de frumoasă, cu graţie, supleţe, poate nu destul de puternică. De aceea am fost favorită la sărituri… pe care nu le-am câştigat (râde). La acea vreme, concuram pe parcursul a cinci zile, cu exerciţii impuse. Notele ne urmăreau. Szabo a făcut o greşeală la paralele, iar eu am ratat o serie la sol. Dacă am devenit campioană olimpică, este pentru că am rămas pe bârnă. Sinceră să fiu. Nu am fost prea bună la paralele, dar am fost suficient de puternică pentru a face trecerea. Mai presus de toate, am terminat cu cele mai bune două aparate ale mele. E amuzant, Bela spunea mereu că nu trebuie să-ţi faci griji pentru note: „Asta e treaba noastră, tu fă-ţi griji doar pentru evoluţia ta”. În Los Angeles, el nu era în cadrul oficial şi bătea din picioare în spatele unui panou. Dintr-o dată strigă la mine: „Ai nevoie de un 10, poţi să o faci! „ Mă cunoştea bine, ştia că voi fi mai bună sub presiune. Tehnic, săritura mea a fost perfectă. Puternică, înaltă, şi am avut timp să mă deschid şi să-mi controlez aterizarea. Ştiam că meritam acel 10 şi că politica nu putea face nimic în privinţa asta. Când a fost postat al doilea 10, publicul a explodat. Am fost ca o maşină. Ştiam că am câştigat. Am fost uşurată şi mândră. Dar pentru mine, amintirea de durată este momentul în care am coborât de pe podium, când Bela m-a luat în braţe şi a strigat: „Eşti campioană olimpică!”, îşi aminteşe Mary Lou.
Fosta mare gimnastă afirmă că nu a fost pregătită pentru ce a urmat după acest titlu. „Şi nu eram pregătită pentru nebunia care a urmat. Planul era să merg la Houston şi să încerc să fac parte din echipa olimpică. După vară, urma să mă întorc în Virginia pentru a termina liceul. Poate să intru în echipa de majorete. Habar nu aveam ce urma să se întâmple. Mi-am primit medalia vineri seara. Sâmbătă dimineaţa a fost o zi liberă. Tracy Talavera şi cu mine mergeam să luăm un inel pe care îl văzusem într-un magazin. Am trecut de securitate la ieşirea din Satul Olimpic şi a trebuit să ne întoarcem. Erau atât de mulţi oameni! Îmi strigau numele, încercau să mă atingă… Mi-am dat seama că viaţa mea se schimbase”.
De ce nu a durat cariera ei mai mult? „Am continuat pentru o vreme, dar a fost dificil. Călătoream prin lume, filmam reclame, câştigam bani. Am fost prima femeie care şi-a avut chipul pe cutiile de cereale şi am fost succedată de Michael Jordan. A fost o viaţă diferită… Până atunci, am fost doar un copil căruia i s-a spus ce să facă. Sponsorii mei puneau presiune pe mine să continui. Dar când am câştigat Cupa Americii pentru a treia oară în 1985, am ştiut că a fost sfârşitul. Corpul meu era atât de afectat, încât am avut chiar şi o înlocuire de şold. Dar am vrut să fiu amintită ca o campioană care a câştigat. Nu să fiu una dintre acele glorii vechi care se agaţă de trecut”.
Mary Lou Retton este mândră că este consideră o pionieră în gimnastica americană. „Am rămas în lumea gimnasticii apoi şi am devenit comentator de televiziune. Un comentator oribil, foarte rău (râde). Am făcut parte din federaţie pentru o vreme. Şi toate cele patru fiice ale mele au făcut gimnastică, două la nivel universitar. Sunt consideră o pionieră şi acesta este unul dintre lucrurile de care sunt cel mai mândră. Nu existau reţelele de socializare, dar toată lumea îşi deschidea televizorul pentru a urmări Jocurile. Am fost o surpriză. Nu eram standardul fizic al Nadiei sau al sovieticelor, cu liniile lor frumoase şi cozi de cal. Dar cred că fizicul meu a deschis calea pentru un alt tip de gimnastică, una mai atletică şi mai veselă totodată. Un pic ca Simone Biles astăzi… Dar ce păcat că Uniunea Sovietică a boicotat Los Angeles-ul. Oamenii mă întreabă adesea: crezi că ai meritat aurul, mai ales că rusoaicele nu au fost acolo? Eu răspund: da, şi sunt convinsă de asta. Le-am învins pe toţi. La Cupa Americii, la Cupa Chunichi… Înţeleg întrebarea. Dar tot mi se rupe inima”.
Mary Lou Retton, originară din Fairmont, Virginia de Vest, a devenit prima femeie americană care a câştigat medalia de aur la individual compus la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984, făcând acest lucru într-un mod dramatic, obţinând un 10 perfect la sărituri. Pe a doua treaptă a podiumului a urcat atunci Ecaterina Szabo, iar pe poziţia a treia s-a clasa Simona Păucă.
De asem*nea, Retton a câştigat două medalii de argint, în probele de echipe şi la sărituri, precum şi două medalii de bronz la paralele şi la sol la Jocurile Olimpice, toate acestea în timp ce era încă elevă de liceu.
Succesul ei olimpic a dus la o creştere a popularităţii şi Retton a devenit un nume cunoscut. A fost numită „Sportiva anului” de către revista Sports Illustrated şi a apărut pe cutiile de cereale Wheaties în urma triumfului său.
De asem*nea, ea a câştigat la individual compus în cadrul Cupei Americii în 1983, 1984 şi 1985, înainte de a se retrage în 1986.
Ea a continuat să aibă apariţii în filme, inclusiv în comedia „Scrooged” din 1988. A fost inclusă în International Gymnastics Hall of Fame în 1997.
